Lars Saabye Christensen - Beatles

       M-am gândit mult cum aș putea să rezum impresia pe care mi-a generat-o Beatles. Pe scurt, aș putea-o considera o carte a evoluției fizice, alături de care se manifestă în paralel o involuție psihică. Nu are atât de mult legătură cu trupa Beatles așa cum ar părea, deși muzica produsă de John Lennon și Jim Morrison a fost ceea ce l-a determinat pe Christensen să înceapă să scrie. Muzica lor îi fascinează, într-adevăr pe protagoniști, însă m-aș fi așteptat ca ea să provoace în interiorul lor o revoluție, să îi determine să se îndrepte către un anumit țel. Deși au, pentru o scurtă perioadă, intenția de a forma o trupă, The Snafus, întocmai după modelul idolilor lor, renunță pe măsură ce încep să se despartă către licee diferite, iubite, încercări de a găsi o cale de urmat potrivită. 
       De undeva din jurul lor, lumea îi atrage totuși către băutură și droguri, iar cei 4 trec, de cele mai multe ori împreună, printr-o adolescență tumultoasă. S-ar putea pune totul pe seama familiilor dezbinate, a absenței unui părinte. Prietenii lui Kim trec prin evenimente de acest gen. Însă Kim își provoacă singur un dezechilibru.    La el totul degenerează într-o tulburare psihică puternică, generată de anumite conjuncturii. În final pare să spună că sanatoriul nu e soluția pentru el și încearcă să se vindece începând o viață nouă cu prima sa iubită, Nina. 
      Kim e un fel de a spune pentru ideea că nu există, practic, nicio soluție concludentă. Cel puțin nu pentru cineva care s-a îndepărtat de bunăvoie de familie și de educație. Puținele persoane care decid să se mențină prin jurul lui ajung să fie rănite, iar el reușește astfel să  rămână mereu singur. Se încadrează în tipul pe care ajunge Christensen să îl portretizeze în scrierile sale și anume cel al omului care nu reușește să își formeze o privire de ansamblu asupra propriei vieți. 
      Este, de altfel și o sugestie asupra societății în esență nesănătoasă. E o societate afectată de războiul din Vietnam și de influența socialismului. Oamenii pur și simplu aleg tabere. Iar cei care nu o fac par să nu mai fie integrați în societate. Cei patru tineri încep să se agite odată ce liniștita Norvegie pare să înceapă și ea să se miște în nebunii ani șaizeci. 
       Totuși, există în carte și o sugestie a purificării prin scris. Este soluția aleasă de Kim după evadarea din sanatoriu, timp în care analizează toate evenimentele trecutului său: „Mă înfurie mâna dreaptă, suturile de peste tot și, în special, degetul arătător. E cioturos și încovoiat asemenea unei gheare.” Chiar și el pare să sugereze dezgustul față de trecut prin modul în care își privește propriul corp. Dar e și el conștient că nu mai poate face nimic în acel sens. Așa că începe să pună pe hârtie 7 ani din viață. Ne putem imagina cu toții că se îndreaptă către un viitor mai luminos. 
      Oricine citește cartea pare să spună că nu e prea departe de adolescența prezentului. Și nu e. Curiozitatea e la fel de puternică, de cutremurătoare, iar schimbările din interior care ne provoacă insomnii se petrec în fiecare zi. Parcă am trecut, astfel, prin Beatles, prin primul sărut, prin prima trupă pe care am ascultat-o obsesiv, prin prima beție etc... Este o retrospectivă cât se poate de interesantă!

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Kafka pe malul mării -recenzie de carte

Procesul – Franz Kafka

VIS